Maimuta ma plesneste cu putere peste fata si ma trezesc. Ii intorc si celalalt obraz pentru a ma reintoarce in visare.

Orasul se deruleaza in fata mea din nou. Geamuri turcoaz, muscate visinii, ferigi olive si niste haine puse la uscat pe sarma praf praf praf un sant cu niste tobogane un frigider stricat aruncat langa un tomberon o strada lunguiata o firma luminoasa BAR doua masute asezate pe trotuar un acordeon uitat de cineva si apoi clinchetul unei biciclete si rotile ei care se invart repede repede repede pana nu mai distingi spitele intre ele. Usor ametita, cu ochii incetosati ma trezesc si in fata mea vad invartindu-se paletele ventilatorului. Lovesc aerul incetisor si fiecare lovitura o resimt fix in memoria mea, separand fiecare imagine din vis ca pe niste fotografii intr-un clasor.

-Nu te înşela pe tine însăţi. Acesta este un oraş. Mie mi-e dor de pustiu. Mai îţi aduci aminte, când clipele erau libere, când acele câmpuri se înverziseră de atâta clorofilă?

-Da. Haide la mare. Mare înălţime, deasupra mării albastre, deasupra largului unduitor, să vedem bărci şi magazine pentru peşti. Haine dichisite, multicolore. Văpaia emancipată a soarelui. Amurgul afundat spre orizont.

-Aha. Deci ai timpurile acelea cu tine. Deci speranţa nu ţi-a pierit.

-Uite blocul. Câte antene ce tind după aceste litere neon. Ce-aş vrea să pot citi şi eu.

-Hai. Poposim o perioadă în faţa pânzei. Sper să ruleze ceva color. Pelicula filmelor mute, alb negru, a trecut.

-Da, aşa e. Dar vreau sunet. Să-mi umple puţinele urechi cu zgomote, explozii, montagne russe, şine de tren, căderi, urcări, dansuri pe ringuri, inele portocalii, nisip roz şi mare celofan. Putem vedea marea şi aşa. Ca să ne reamintim, căci în zbor am obosit.

-Câteva minute stăm. Apoi ne luăm desăgile şi penele şi tăiem zarea populată. Sper să nu ne agăţăm în antene.

text by ana petrescu
photo by dacian groza

Întrebând ce rost are totul. Când nu-i decât o niţică de frumuseţe în jur, iar distilând, ce rămane apare ca o pălărie de-a lui Kafka. Plouă printre camioane si e aproape liniste. Nu sunt decât blocuri, suficient de transparente încât să vezi viaţa care se duce in ele, desfăsurându-se sub o aceeasi formă zi de zi. S-ar auzi probabil sunete de disperare, asta dacă nu ar fi călcate de camioane si strivite.

With the rain falling
surgically against the roof,
I ate a dish of ice cream
that looked like Kafka's hat.